luni, 13 octombrie 2014

Din legendele dacilor: Zâne şi zei la cetatea Feţele Albe



Atunci când istoria e năpădită de buruieni, ră­mân poveştile. De ani buni, peste 50, ce­ta­tea dacică Feţele Albe a fost lăsată în grija lăs­tărişului tânăr, a tufelor de mure, a urzicilor şi a mes­tecenilor pitici, iar din zidurile ei, încă albe, încă vii, au pornit şer­peşte, spre lumină, rădăcinile fagi­lor ti­neri.
Istoria a rămas ascunsă sub pământ, iar datele con­crete, pu­ţine, vorbesc de tehnica de con­struc­ţie “murus dacicus”, întâlnită la toate fortificaţiile dacice din Mun­ţii Orăştiei, de blocurile de calcar, de terasele stratificate, de sanctua­rul circular, mistuit aproape în întregime de flăcările cucerito­rilor ro­mani. Se mai vorbeşte încet, cu teamă, des­pre preote­sele zeiţei Ben­dis, care ar fi trăit aici, la Fe­ţele Albe.
Zeiţa Bendis, zei­ţa Lunii, a pă­durii, a nopţii, zeiţa magică a pămân­tului şi a fertilităţii, zeiţa dra­gostei şi a farmecelor. Di­vinita­tea adorată a dacilor, care, în cele câteva statuete găsite, poartă o su­liţă în mâna stângă şi o cupă de sa­crificiu în mâna dreaptă. Aici isto­ria se opreşte, cotro­pită mai depar­te de vegetaţia nebună şi de dez­in­te­resul autorităţilor, şi începe povestea. Povestea Feţelor Albe.

Cetatea ascunsă

Tăcerea. Ăsta a fost primul lucru pe care a învăţat să-l facă. Tăcerea smerită, tăcerea fără şoapte, tăcerea care ascultă şi nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbească doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrăneşte cu linişte, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă, de tine.
Învăţase vreme îndelungată să tacă, să se bucure în taină de asta, deşi fu­sese greu, poate cea mai grea încercare pe care trebuia să o de­prin­dă aici, în cetatea femeilor alese. Pentru că şi ea, Tepit, fusese una dintre puţinele fete care avea să le urmeze, pentru totdeauna, pe ma­rile preotese, spre lo­cul acela unde doar cele înzestrate cu har puteau ajun­­ge. Iar ele, preotesele, femeile acestea aspre şi temute, venerate şi puternice, văzuseră în ea, copila unui păstor comat, darul acela neştiut al purităţii. În lumea lor, a triburilor de păstori daci, nu exista onoare mai mare decât asta.fetele albe
Avea să se pregă­tească pentru nemurire, avea să-l întâlnească pe Zal­moxe. Şi a înţeles atunci, chiar aşa, copil, că plânsul femeilor poate fi de mai mul­te feluri, de infinit de multe fe­luri, că poţi să plângi de bucurie şi poţi să plângi, la fel de bine, de jale, şi uneori, exact ca la plecarea ei spre cetatea ascunsă, plânsul ăsta, al bu­curiei şi al tristeţii, poate veni în ace­laşi timp, din aceiaşi ochi.
A văzut asta, în ochii mamei ei. Şi a mai aflat atunci, de la tatăl ei, că băr­baţii ar vrea să plângă, dar nu îndrăz­nesc, nu ştiu cum se face, şi nu le ră­mâne de­cât să se uite, dincolo de păduri, din­colo chiar de munţi, de­par­te, tot mai departe, spre un cer pe care îl ascultă şi i se supun. Tepit ar fi vrut să plân­gă şi ea, dar nu ştia prea bine de ce.
Ochii tuturor oame­nilor pe care îi ştia au privit-o cu admiraţie şi, poa­te, invidie. Ea nu era ca ei, ea avea să meargă într-un loc în care doar cei puţini şi aleşi aveau voie să intre. Când a ajuns, împreună cu celelalte fete de o vârstă cu ea, copile, fecioa­re, fete ale atâtor vână­tori, pescari, păstori, războinici şi chiar tarabostes, Tepit a ştiut că o să păstreze din cealaltă lume, cea pe care a părăsit-o, doar ochii, privirile acelea atât de diferite ale celor care i-au însoţit co­pilăria.
Apoi a în­văţat să se obiş­nuiască, încet, cu zidurile cetăţii, cu vor­bele rare şi drepte ale preoteselor, cu făcliile aprinse ce ţineau loc de soare, a învăţat să tacă şi să asculte. Până acum.

Noaptea de Sânziene

Acum, după atâta tăcere, după atâtea şi atâtea zile care deveniseră totuna cu nopţile, în care ele, fe­cioarele, deprinseseră, la lumina făcliilor, rostul tainic al tutoror plantelor magice pe care preotesele le aduceau în cetate, acum, în noaptea asta vrăjită, pentru prima oară de când sosiseră aici, li se îngă­duia să iasă. Au ieşit, una după alta, cu cape­tele ple­cate şi sufletele pline de mirare şi de bucurie spăi­moasă, au fost legate la ochi, poate pentru ca foş­ne­tul pă­durii şi lumina stranie a pădurii să nu le tulbure prea mult simţurile, şi li s-a spus să aştepte.
Daniela_Nane_Sanziene_la_Minovici_editia_a_III-a_2009Ştiau să aştepte, ştiau şi ce trebuie să aştepte. Noaptea şi tăce­rea erau unul şi acelaşi lucru, învăţaseră tăcerea, afla­seră, fără vor­be, şi rostul ascuns al nopţii. Aştep­tau. Dincolo de vânt, dincolo de ae­rul cald care le în­fiora pielea fra­gedă, albă, de copile ce nu mai întâlni­seră soarele, dincolo de lătratul îndepărtat al câinilor din satele răsfirate pe munţi, în noaptea aceea lumea de­venea vrăjită. Şi, pentru ca vraja asta să se poată împlini, era nevoie doar ca zeiţa Bendis să-şi co­boare din ce­ruri binecuvân­tarea ei deasupra lor, a fecioarelor, a feţelor albe.
Bendis a început să crească, să învăluie, argintie şi rece, pădu­rea, frunzele au tăcut, vântul s-a potolit, au amuţit şi câi­nii. Fecioarele au fost dezle­gate la ochi. Puteau, în sfâr­şit, să privească drept minunea. Pli­nă, rotundă, tru­faşă şi atotpu­ter­nică, Bendis strălu­cea deasupra cetăţii, aproape, cel mai aproa­pe.

Ce a mai rămas din Feţele Albe

Ar fi putut chiar s-o atingă. N-au îndrăznit. Fecioarele şi-au plecat capetele la pă­mânt, au sărutat pământul, cum li s-a spus, şi au început rugăciunea şoptită pe care preo­tesele, într-o lim­bă stranie, neştiută, le-au spus să o repete. S-au ru­gat către ea, zeiţa lună, s-au rugat pentru linişte şi ros­tu­rile lumii.
Cercurile de foc au fost aprin­se, şi una câte una, fecioarele au intrat înăuntrul flăcă­rilor acelea. Tepit a intrat în cercul ei. A simţit vâlvă­tăile, căldură grea, istovitoare, gata să o înăbuşe, să o trântească la pământ, să-i pârjolească pielea fra­gedă. A simţit că se sufocă şi a simţit că e prea mult, a simţit că mintea vrea să-i părăsească trupul şi că buzele încep să-i rostească vorbe străine, ca ale preoteselor.
A sim­ţit flăcările strân­gându-se în jurul ei, a simţit cum se duce. Fumul greu, şerpesc, se încolăcise în jurul ei, lumea s-a rotit fără sens, ar fi vrut să ţipe, dar uitase cum se face asta. Apoi a zărit-o. Acolo sus, deasupra flăcărilor şi a tru­pu­­rilor de copile, veghea ea, luna, marea zeiţă Bendis. Tepit i s-a încredinţat ei, a ştiut că din lumina poleită din argint va veni liniştea şi puterea.Fetele Albe-apeduct
Flăcările au în­ce­put să dea înapoi, dogoarea lor, ca prin farmec, a în­ce­tat să mai existe. Tepit le-a privit în ochi pe preotese, iar ele, pentru prima oară, după atâta amar de timp, i-au zâmbit. I-au întins mâna, iar Tepit a trecut prin mijlocul flăcărilor fără să se ardă, fără să mai sim­tă altceva decât bucurie.
Trecuse încerca­rea, Bendis era cu ea, se purificase. Toată noap­tea aceea, fecioarele care o primiseră pe zeiţa lună să le vegheze sufletul au dansat, într-o săr­bă­toare nebună, prinse una de alta, într-o horă care a prins să se învârtească ameţitor. Dan­sau pentru lumină şi viaţă, pentru noapte şi moarte, pentru lumea de aici şi lumea de dincolo.
Dansau pen­tru totdeauna, trecuseră hotarul străveziu din­tre viaţă şi moarte, deveniseră zeiţe. Ochii li s-au deschis atunci şi au văzut luminile fiecărei frunze şi plante, magia din lucruri, puterea din cer. Ben­dis le însoţise hora nebună. Se apropiau zorile, trebuiau să intre în cetate. Miracolul cel mare avea să se întâmple în curând.

Cea mai frumoasă femeie de pe pământ

Timpul care urma să treacă de­venise o sărbă­toare. Fecioarele tă­ceau mai departe, doar că acum de­veni­seră egalele preoteselor, erau pre­gă­tite, menirea lor le ridica deasupra lumii. Lu­mina soarelui nu ajun­gea la ele, ci doar plantele, pe care ştiau să le cunoască, fără greş, cu ochii închişi.
Le sim­ţeau puterile tă­măduitoare, plante pentru boli, plan­te pentru descân­tece, plante pen­tru fertili­tate, plante vii, plante rele, plante care vorbesc şi se deschid înăuntrul tău, bu­ruieni otrăvitoare ce trebuie arse ca să alun­ge duhurile. Li se îngăduia une­ori să cânte, iar ele cântau. Nunta lor avea să se petreacă în curând.
Iar ziua aceea venise. Îmbrăcată în alb, strălucitoa­re şi aproape plu­tind, Tepit a ieşit, însoţită de marile preotese, atunci când lumina încă nu răzbise la porţile ce­tă­ţii. Avea să mear­gă în tăcere, printr-o pădure care le vorbea, avea să treacă un râu şi să tot coboare, legată la ochi, spre valea sacră a Sarmisegetuzei şi apoi mai departe, spre muntele sfânt, Ko­gaion.
zanaEra aşteptată de întreaga suflare a tri­burilor dacice. Tarabostes bătrâni, purtând comance de blană de miel tunsă mărunt, preoţi cu bărbi uriaşe, războinici, oa­meni simpli aşteptau să so­sească cea mai vrednică dintre feţele albe, fecioara crescută de preo­tese în ceta­tea lor tainică, departe de lume şi de lumina soarelui.
Focurile ardeau încet, era vremea ca lumina să ves­tească o nouă zi. Noaptea s-a dat la o parte, pe cer, un timp, au ră­mas împreună şi lună, şi soare. Tepit ajun­sese. Lumea şi-a plecat ochii, cu veneraţie.
Era frumoasă, îmbrăcată toată în alb, cu faţa radiind de pri­mele raze ale dimineţii. Cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Tepit ştia asta, se sim­ţea privită, admirată, iubită, respec­tată. Pentru asta trăise. Ea, fiica unui păstor din munţi, era, atunci, în ziua aceea care tocmai în­ce­pea să crească, cea mai de seamă fiinţă născută vreodată.
Urma să de­vină femeie. Nu-i era teamă, se în­treba poate cum o să fie, mândră de destinul său, aş­tep­tând să se îm­pli­nească minunea. Preotesele au început să se roage pe altarul de jertfe, un bolovan teşit şi lun­guieţ, un preot, cel mai bătrân, a sacrificat un berbecuţ negru. Cuţitul a spin­tecat burta animalului, mâna bă­trânului i-a scos la iveala inima.
Pe fruntea sa brăz­da­tă a lăsat să cadă o mică pată de sânge. Apoi s-a rugat, mai întâi înspre lună, apoi înspre soare. Vântul, până atunci tăcut, a început să bată cu putere. Zalmoxe răs­pundea. Inima berbecului a fost aruncată pe rug. Apoi s-a lăsat liniş­tea.
De Tepit s-au apropiat preote­sele. “Să nu-ţi fie fri­că”, i-au spus, “eşti nemuritoare”. “Să nu-ţi fie frică”, i-au spus şi preoţii, “tu vei vorbi cu Zalmoxe, doar tu ai darul să porţi rugăciunile noastre”. Să alunge arşiţa, furtunile şi boala. Să înde­păr­teze răul şi pe toţi acei soldaţi în­veşmântaţi în fier care pârjolesc pământurile dacice. Din rândurile războinicilor, purtă­torii de dra­coane au înălţat balaurii cu trup de piele şi capete de aramă.
Alţi războinici, puţini, au ieşit din rând şi au înfipt adânc, lângă piatra jertfelor, suliţele în pământ. Bendis a pălit, învinsă de soare. Tepit a închis ochii şi a zâmbit. Războinicii au ridicat-o uşor, ca pe un fulg, au legănat-o un timp, apoi au azvârlit-o în sus, spre cer, spre lumină.
Tepit s-a tot ridicat, sus, foarte sus, până la soarele pe care nu-l mai văzuse de atâta amar de vreme, apoi, trupul ei alb a coborât încet şi s-a aşe­zat, odată şi pentru totdeauna, în suliţe. Zeul a pri­mit-o.

Pădurea vie şi pădurea moartă

Ochi. Sute de ochi te privesc acum de pe fagii tineri crescuţi în devălmăşie, odată ce ai început să urci panta abruptă spre Feţele Albe.
Pădurea asta, rasă de pe faţa pământului de defrişările sălbatice ale so­vie­ticilor din anii ’50, şi-a găsit calea spre lumină şi a aco­perit, iarăşi, toată coasta dealului Muncelul. Oamenii n-au putut s-o înfrângă, pădurea, pur şi simplu, trebuia să existe, trebuia să crească la loc, o dată şi încă o dată, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Nu se putea altfel.
Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să-ţi arate drumul, să te călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu, încă viu. Şi nu e doar asta. Simţi, iar odată ce simţi, vezi că razele soarelui rămân suspendate, că plu­tesc, ca un abur auriu, prin lăstărişul ăsta tânăr, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii. cetatea dacica fetele albe
Sigur, îţi spui, sunt doar nişte simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu ai văzut atâtea, parcă niciodată nu te-ai simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a dreptul din nodurile cu pupile şi irişi, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, lacrimi albe, despre care nici nu ştii dacă sunt de bucurie sau de tristeţe.
Nici nu contează. Mergi mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, ţi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată, n-ai încotro, urci, mergi mai departe.
Pârâul Alboanei, pe care trebuie să-l treci, sărind din piatră în piatră, se dovedeşte, însă, un hotar nevă­zut. De parcă, la fel ca pe un tărâm aflat în puterea unor forţe neştiute, o vrajă grea s-a abătut asupra pă­durii şi a preschimbat fagii tineri în brazi. Dar nu e doar atât.
Poteca ascunsă sub covorul de cetină uscată te poartă înăuntrul unei păduri cu totul şi cu totul uscate. O tăcere de moarte s-a înstăpânit aici, brazii au crescut nebuneşte, s-au sugru­mat unul pe altul, într-o luptă feroce pentru lumină, care i-a lăsat fără viaţă. Abia sus mai poţi vedea unele crengi rare, încă verzi, ce se zbat să ajungă la soare.
Oricât de grea şi de nefirească ar fi tăcerea într-o pădure moartă, o mie de vorbe neştiute se aud în jurul tău. Da, o pădure moartă se vaită şi plânge mai mult decât una vie. Şi e bine să nu fii singur atunci când păşeşti pe poteca asta, pentru că niciodată, chiar ni­cio­dată!, nu-ţi va fi dat să în­tâl­neşti nişte brazi care să vor­bească mai mult.
De jur îm­pre­jurul tău, crengile veştejite cu trunchiuri moi se mişcă una înspre cealaltă, fără ca vântul să bată vreo clipă. Brazii se jelesc, scâr­ţâie, îţi povestesc, într-o limbă ui­tată, po­veşti de demult, uitate şi ele. Te opreşti. Asculţi.
Te gândeşti dacă vei mai ajunge vreodată la cetatea aceea despre care se ştiu prea puţine lucruri, ce­tatea aceea care se află la nici două ore de Sar­mi­sege­tuza Regia, cetatea temutelor preotese dacice, cetatea fe­cioarelor, ele, ce au devenit, poa­te, mai târ­ziu, iele, Feţele Albe. Un marcaj pierdut te scoate la lumină, te poar­tă dincolo de pădurea moartă a bra­zilor ce-ţi vorbesc. Ai ajuns.

Ruine

După urcuşul ăsta, nu atât istovitor, pentru că din Valea Albă, drumul prin­cipal de acces spre Regia, până la Feţe­le Albe, nu faci mai mult de 40 de mi­nute de mers grăbit, cât ciudat şi tul­burător, vederea cetăţii îţi trezeşte doar nedumerire. Te-ai fi aşteptat la altceva odată ajuns, te-ai fi aşteptat, poate, ca toate semnele magice pe care le-ai întâl­nit pe drum să se împlinească, iar aici, totul să devină altfel.
cetatea dacica fetele albeNu-i aşa. De vină, fără doar şi poate, sunt şi auto­ri­tăţile, care au lăsat ruinele să se aco­pere de vegeta­ţie, de vină sunt şi ar­heo­logii care, din 1953 încoace, nu s-au mai învrednicit să scoa­tă la lu­mi­nă secretele de aici.
Tot ce vezi, odată ce ai răzbit până în locul ăsta, sunt câ­teva pietre şlefuite, urmele unor terase (se spune că ar fi fost peste 30), ră­mă­şi­ţele unui sanctuar circular, un jgheab prin care apa era adusă în cetate şi, pentru că nu se putea altfel, un panou plantat de Direcţia Silvică Deva, în mijlocul poie­nii, ca să ai sentimentul că ai ajuns, to­tuşi, la capăt de drum.
Priveşti în jur. Cauţi o vreme negăsitul. Nici tu nu ştii prea bine ce cauţi, în orice caz, nu acele comori da­cice deasupra cărora, vorbesc bătrânii, ar dansa flă­cări violet. Dacă erau să fie aflate, au fost aflate de mult. Ici, colo, se zăresc blocurile de calcar ecarisate, cele pe care le ştii de la mai toate cetăţile din Munţii Orăştiei.
Rădăcini, buruieni, licheni care înghit încet istoria, ferigi, frunze uscate, umbră. E tot ce rămâne dintr-o civilizaţie, odată ce veacurile şi nepăsarea urma­şilor se aşează încet peste ziduri. Ai vrea să simţi energia locului pe care oamenii o caută, orbeşte, şi în zilele de azi. N-o simţi.
De vină s-ar putea să fii tu, obo­­situl, orăşeanul, necredinciosul, cel care ştie să ex­plice logic ce înseamnă ochii crescuţi pe fagi, de ce se usucă pădurea de brad, cum şi în ce fel şi-au cons­truit dacii cetăţile, cum şi în ce fel au cucerit romanii pă­mân­turile astea. Lucrurile ştiute, pentru care există cărţi şi oameni care să-ţi vorbească nestingherit. Dar aici, la Feţele Albe, nu e vorba doar de asta.
E vorba că poveştile mereu puse la îndoială spun lucruri care s-ar putea să aibă temei. Lucruri bănuite, despre zeiţe ale lunii şi ale sacrificiului ritualic, des­pre preotese care să le slu­jească, care să cu­noas­că ros­tul plantelor şi al farmecelor, despre fecioare care n-au mai văzut lumina soarelui decât în ziua în care au ajuns să fie sacrificate. Fe­cioare ale căror feţe nu pu­teau decât să ră­mâ­nă albe. Feţele Albe.
Se spu­ne despre ele că le era îngă­duit să iasă din cetate doar în Noaptea de Sân­ziene, se spu­ne că atunci ar fi tre­cut prin mai multe ritualuri de ini­ţiere. Dovezi nu există, dar au rămas legen­dele. Bas­mele acelea despre iele, femeile zălude care dan­sau noap­tea în mijlo­cul cer­cu­rilor de foc, po­veş­ti­le, atâ­tea şi atâtea po­veşti, des­pre fecioarele care tre­buiau sacri­fi­cate, una câte una, pentru ca ba­laurul sau duhurile rele să nu se apro­pie de tărâmul oamenilor.
Bas­­me­le ră­mân, iar ele, cu un fir in­vizibil, se leagă foarte bi­ne de adevărurile con­crete despre care vor­besc istoricii: preo­tese, sa­cri­fi­cii, daci. Poate că, ajuns în­tr-un astfel de loc, înier­bat şi pără­ginit, care încă mai aşteaptă vremu­rile în care să ţâşnească spre lu­mină cu adevărat basme­le, legendele, ima­ginaţia şi puţinul adevăr istoric sunt singurele care sunt în sta­re, laolaltă, să dezgroape neştiutul.
Ar mai fi do­vezi, niciodată istorice, nicioda­tă concrete despre asta: o pădure tânără de fag cu sute, mii de copaci pe care au crescut ochi, un pârâu, ca un fir invizibil între două tărâmuri, o pădure de brad us­ca­tă care îţi vorbeşte.
Ar mai fi şi pacea pe care o simţi aici, printre ruinele Feţelor Albe, ar mai fi şi soarele care te îmbie să mai stai, până când şi tu, odată cu pie­trele, odată cu istoria, vei fi acoperit, încet, de ierburi, rădăcini şi umbră. Totul e doar să crezi: miracolele încep de aici.

Oamenii cu fluturi în cap

Şi sunt mulţi, foar­te mulţi oameni ca­re au nevoie să creadă. Fiecare, după chi­pul şi asemănarea lui. Lucre­ţia Râm­betea, femeia din Grădiştea Muncelului care merge în fiecare zi, mai bine de două ore, ca să ajungă la cetatea Sarmi­segetuza Regia, pe care o are în grijă, îi cunoaşte pe toţi.
Pe mulţi îi numeşte “oameni cu flu­turi în cap”. Pentru că mulţi, în nevoia lor oarbă după o cre­dinţă mai pură, mai dreaptă, îşi întoc­mesc tot felul de ritualuri, care de care mai ciudate, ca să-i sărbăto­rească şi să se închine strămoşilor daci.
Dacă unii fac şi ei sacrificii ritualice, iar alţii se roa­gă creştineşte, dacă mulţi rostesc in­can­taţii sau sărută pământul, mulţi sunt şi cei care susţin că zeităţi sau preotese dacice li s-au ară­tat aievea. Lucreţia Râm­betea nu-i crede. În atâţia ani de când are meseria asta, de îngri­ji­toare a Sar­misegetuzei, nu a auzit, nu a sim­ţit, nu a văzut flă­cări circulare, zeităţi în­veş­mân­tate în alb sau ochi vio­leţi care să te pri­vească din ruine.
Însă dovezile trecerii acestor oa­meni sunt la tot pasul. E de ajuns să te abaţi un pic din poteca ce merge spre Feţele Albe, ca să gă­seşti candele aşezate în cerc, care au ars, probabil, pen­tru rugăciune. La fel şi în mijlo­cului sanctuarului din cetate, la fel şi la Regia.
Oamenii au nevoie să creadă, oa­menii vin şi caută sensuri şi ros­turi stră­vechi. Ca femeia şi bărbatul care au adormit în mij­locul pietrelor, la Feţele Albe, pentru ca, în miezul nopţii, să ceară, înspăi­mântaţi, adă­post în sat. Văzuseră lupul, iar asta a fost prea mult.
Aici, la Regia, chiar lângă Soarele de An­de­zit, nu se va supăra nimeni dacă vei închide ochii. S-ar putea ca celălalt soare, cel de sus, să te îmbie să aţipeşti o vreme. Şi s-ar putea să vezi aievea, ca în orice vis, tarabostes bătrâni, pur­tând comance de blană de miel tunsă mă­runt, preoţi cu bărbi uriaşe, răz­boinici, oa­meni simpli, adunaţi laolaltă, luminaţi de flăcări şi de primele raze ale dimineţii, aşteptând.
Apoi, îmbră­cată în alb, strălucitoare şi aproape plu­tind, o vei vedea pe ea, pe cea mai fru­moasă fe­­meie de pe pământ. Vei şti şi cum o cheamă: Te­pit. Faţa ei albă su­râde. Povestea începe aici.
sursa: Formula-AS