Din legendele dacilor: Zâne şi zei la cetatea Feţele Albe

---

Atunci când istoria e năpădită de buruieni, ră­mân poveştile. De ani buni, peste 50, ce­ta­tea dacică Feţele Albe a fost lăsată în grija lăs­tărişului tânăr, a tufelor de mure, a urzicilor şi a mes­tecenilor pitici, iar din zidurile ei, încă albe, încă vii, au pornit şer­peşte, spre lumină, rădăcinile fagi­lor ti­neri.
Istoria a rămas ascunsă sub pământ, iar datele con­crete, pu­ţine, vorbesc de tehnica de con­struc­ţie “murus dacicus”, întâlnită la toate fortificaţiile dacice din Mun­ţii Orăştiei, de blocurile de calcar, de terasele stratificate, de sanctua­rul circular, mistuit aproape în întregime de flăcările cucerito­rilor ro­mani. Se mai vorbeşte încet, cu teamă, des­pre preote­sele zeiţei Ben­dis, care ar fi trăit aici, la Fe­ţele Albe.
Zeiţa Bendis, zei­ţa Lunii, a pă­durii, a nopţii, zeiţa magică a pămân­tului şi a fertilităţii, zeiţa dra­gostei şi a farmecelor. Di­vinita­tea adorată a dacilor, care, în cele câteva statuete găsite, poartă o su­liţă în mâna stângă şi o cupă de sa­crificiu în mâna dreaptă. Aici isto­ria se opreşte, cotro­pită mai depar­te de vegetaţia nebună şi de dez­in­te­resul autorităţilor, şi începe povestea. Povestea Feţelor Albe.

Cetatea ascunsă

Tăcerea. Ăsta a fost primul lucru pe care a învăţat să-l facă. Tăcerea smerită, tăcerea fără şoapte, tăcerea care ascultă şi nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbească doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrăneşte cu linişte, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă, de tine.
Învăţase vreme îndelungată să tacă, să se bucure în taină de asta, deşi fu­sese greu, poate cea mai grea încercare pe care trebuia să o de­prin­dă aici, în cetatea femeilor alese. Pentru că şi ea, Tepit, fusese una dintre puţinele fete care avea să le urmeze, pentru totdeauna, pe ma­rile preotese, spre lo­cul acela unde doar cele înzestrate cu har puteau ajun­­ge. Iar ele, preotesele, femeile acestea aspre şi temute, venerate şi puternice, văzuseră în ea, copila unui păstor comat, darul acela neştiut al purităţii. În lumea lor, a triburilor de păstori daci, nu exista onoare mai mare decât asta.
Avea să se pregă­tească pentru nemurire, avea să-l întâlnească pe Zal­moxe. Şi a înţeles atunci, chiar aşa, copil, că plânsul femeilor poate fi de mai mul­te feluri, de infinit de multe fe­luri, că poţi să plângi de bucurie şi poţi să plângi, la fel de bine, de jale, şi uneori, exact ca la plecarea ei spre cetatea ascunsă, plânsul ăsta, al bu­curiei şi al tristeţii, poate veni în ace­laşi timp, din aceiaşi ochi.
A văzut asta, în ochii mamei ei. Şi a mai aflat atunci, de la tatăl ei, că băr­baţii ar vrea să plângă, dar nu îndrăz­nesc, nu ştiu cum se face, şi nu le ră­mâne de­cât să se uite, dincolo de păduri, din­colo chiar de munţi, de­par­te, tot mai departe, spre un cer pe care îl ascultă şi i se supun. Tepit ar fi vrut să plân­gă şi ea, dar nu ştia prea bine de ce.
Ochii tuturor oame­nilor pe care îi ştia au privit-o cu admiraţie şi, poa­te, invidie. Ea nu era ca ei, ea avea să meargă într-un loc în care doar cei puţini şi aleşi aveau voie să intre. Când a ajuns, împreună cu celelalte fete de o vârstă cu ea, copile, fecioa­re, fete ale atâtor vână­tori, pescari, păstori, războinici şi chiar tarabostes, Tepit a ştiut că o să păstreze din cealaltă lume, cea pe care a părăsit-o, doar ochii, privirile acelea atât de diferite ale celor care i-au însoţit co­pilăria.
Apoi a în­văţat să se obiş­nuiască, încet, cu zidurile cetăţii, cu vor­bele rare şi drepte ale preoteselor, cu făcliile aprinse ce ţineau loc de soare, a învăţat să tacă şi să asculte. Până acum.

Noaptea de Sânziene

Acum, după atâta tăcere, după atâtea şi atâtea zile care deveniseră totuna cu nopţile, în care ele, fe­cioarele, deprinseseră, la lumina făcliilor, rostul tainic al tutoror plantelor magice pe care preotesele le aduceau în cetate, acum, în noaptea asta vrăjită, pentru prima oară de când sosiseră aici, li se îngă­duia să iasă. Au ieşit, una după alta, cu cape­tele ple­cate şi sufletele pline de mirare şi de bucurie spăi­moasă, au fost legate la ochi, poate pentru ca foş­ne­tul pă­durii şi lumina stranie a pădurii să nu le tulbure prea mult simţurile, şi li s-a spus să aştepte.
Ştiau să aştepte, ştiau şi ce trebuie să aştepte. Noaptea şi tăce­rea erau unul şi acelaşi lucru, învăţaseră tăcerea, afla­seră, fără vor­be, şi rostul ascuns al nopţii. Aştep­tau. Dincolo de vânt, dincolo de ae­rul cald care le în­fiora pielea fra­gedă, albă, de copile ce nu mai întâlni­seră soarele, dincolo de lătratul îndepărtat al câinilor din satele răsfirate pe munţi, în noaptea aceea lumea de­venea vrăjită. Şi, pentru ca vraja asta să se poată împlini, era nevoie doar ca zeiţa Bendis să-şi co­boare din ce­ruri binecuvân­tarea ei deasupra lor, a fecioarelor, a feţelor albe.
Bendis a început să crească, să învăluie, argintie şi rece, pădu­rea, frunzele au tăcut, vântul s-a potolit, au amuţit şi câi­nii. Fecioarele au fost dezle­gate la ochi. Puteau, în sfâr­şit, să privească drept minunea. Pli­nă, rotundă, tru­faşă şi atotpu­ter­nică, Bendis strălu­cea deasupra cetăţii, aproape, cel mai aproa­pe.

Ce a mai rămas din Feţele Albe

Ar fi putut chiar s-o atingă. N-au îndrăznit. Fecioarele şi-au plecat capetele la pă­mânt, au sărutat pământul, cum li s-a spus, şi au început rugăciunea şoptită pe care preo­tesele, într-o lim­bă stranie, neştiută, le-au spus să o repete. S-au ru­gat către ea, zeiţa lună, s-au rugat pentru linişte şi ros­tu­rile lumii.
Cercurile de foc au fost aprin­se, şi una câte una, fecioarele au intrat înăuntrul flăcă­rilor acelea. Tepit a intrat în cercul ei. A simţit vâlvă­tăile, căldură grea, istovitoare, gata să o înăbuşe, să o trântească la pământ, să-i pârjolească pielea fra­gedă. A simţit că se sufocă şi a simţit că e prea mult, a simţit că mintea vrea să-i părăsească trupul şi că buzele încep să-i rostească vorbe străine, ca ale preoteselor.
A sim­ţit flăcările strân­gându-se în jurul ei, a simţit cum se duce. Fumul greu, şerpesc, se încolăcise în jurul ei, lumea s-a rotit fără sens, ar fi vrut să ţipe, dar uitase cum se face asta. Apoi a zărit-o. Acolo sus, deasupra flăcărilor şi a tru­pu­­rilor de copile, veghea ea, luna, marea zeiţă Bendis. Tepit i s-a încredinţat ei, a ştiut că din lumina poleită din argint va veni liniştea şi puterea.
Flăcările au în­ce­put să dea înapoi, dogoarea lor, ca prin farmec, a în­ce­tat să mai existe. Tepit le-a privit în ochi pe preotese, iar ele, pentru prima oară, după atâta amar de timp, i-au zâmbit. I-au întins mâna, iar Tepit a trecut prin mijlocul flăcărilor fără să se ardă, fără să mai sim­tă altceva decât bucurie.
Trecuse încerca­rea, Bendis era cu ea, se purificase. Toată noap­tea aceea, fecioarele care o primiseră pe zeiţa lună să le vegheze sufletul au dansat, într-o săr­bă­toare nebună, prinse una de alta, într-o horă care a prins să se învârtească ameţitor. Dan­sau pentru lumină şi viaţă, pentru noapte şi moarte, pentru lumea de aici şi lumea de dincolo.
Dansau pen­tru totdeauna, trecuseră hotarul străveziu din­tre viaţă şi moarte, deveniseră zeiţe. Ochii li s-au deschis atunci şi au văzut luminile fiecărei frunze şi plante, magia din lucruri, puterea din cer. Ben­dis le însoţise hora nebună. Se apropiau zorile, trebuiau să intre în cetate. Miracolul cel mare avea să se întâmple în curând.

Cea mai frumoasă femeie de pe pământ

Timpul care urma să treacă de­venise o sărbă­toare. Fecioarele tă­ceau mai departe, doar că acum de­veni­seră egalele preoteselor, erau pre­gă­tite, menirea lor le ridica deasupra lumii. Lu­mina soarelui nu ajun­gea la ele, ci doar plantele, pe care ştiau să le cunoască, fără greş, cu ochii închişi.
Le sim­ţeau puterile tă­măduitoare, plante pentru boli, plan­te pentru descân­tece, plante pen­tru fertili­tate, plante vii, plante rele, plante care vorbesc şi se deschid înăuntrul tău, bu­ruieni otrăvitoare ce trebuie arse ca să alun­ge duhurile. Li se îngăduia une­ori să cânte, iar ele cântau. Nunta lor avea să se petreacă în curând.
Iar ziua aceea venise. Îmbrăcată în alb, strălucitoa­re şi aproape plu­tind, Tepit a ieşit, însoţită de marile preotese, atunci când lumina încă nu răzbise la porţile ce­tă­ţii. Avea să mear­gă în tăcere, printr-o pădure care le vorbea, avea să treacă un râu şi să tot coboare, legată la ochi, spre valea sacră a Sarmisegetuzei şi apoi mai departe, spre muntele sfânt, Ko­gaion.
Era aşteptată de întreaga suflare a tri­burilor dacice. Tarabostes bătrâni, purtând comance de blană de miel tunsă mărunt, preoţi cu bărbi uriaşe, războinici, oa­meni simpli aşteptau să so­sească cea mai vrednică dintre feţele albe, fecioara crescută de preo­tese în ceta­tea lor tainică, departe de lume şi de lumina soarelui.
Focurile ardeau încet, era vremea ca lumina să ves­tească o nouă zi. Noaptea s-a dat la o parte, pe cer, un timp, au ră­mas împreună şi lună, şi soare. Tepit ajun­sese. Lumea şi-a plecat ochii, cu veneraţie.
Era frumoasă, îmbrăcată toată în alb, cu faţa radiind de pri­mele raze ale dimineţii. Cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Tepit ştia asta, se sim­ţea privită, admirată, iubită, respec­tată. Pentru asta trăise. Ea, fiica unui păstor din munţi, era, atunci, în ziua aceea care tocmai în­ce­pea să crească, cea mai de seamă fiinţă născută vreodată.
Urma să de­vină femeie. Nu-i era teamă, se în­treba poate cum o să fie, mândră de destinul său, aş­tep­tând să se îm­pli­nească minunea. Preotesele au început să se roage pe altarul de jertfe, un bolovan teşit şi lun­guieţ, un preot, cel mai bătrân, a sacrificat un berbecuţ negru. Cuţitul a spin­tecat burta animalului, mâna bă­trânului i-a scos la iveala inima.
Pe fruntea sa brăz­da­tă a lăsat să cadă o mică pată de sânge. Apoi s-a rugat, mai întâi înspre lună, apoi înspre soare. Vântul, până atunci tăcut, a început să bată cu putere. Zalmoxe răs­pundea. Inima berbecului a fost aruncată pe rug. Apoi s-a lăsat liniş­tea.
De Tepit s-au apropiat preote­sele. “Să nu-ţi fie fri­că”, i-au spus, “eşti nemuritoare”. “Să nu-ţi fie frică”, i-au spus şi preoţii, “tu vei vorbi cu Zalmoxe, doar tu ai darul să porţi rugăciunile noastre”. Să alunge arşiţa, furtunile şi boala. Să înde­păr­teze răul şi pe toţi acei soldaţi în­veşmântaţi în fier care pârjolesc pământurile dacice. Din rândurile războinicilor, purtă­torii de dra­coane au înălţat balaurii cu trup de piele şi capete de aramă.
Alţi războinici, puţini, au ieşit din rând şi au înfipt adânc, lângă piatra jertfelor, suliţele în pământ. Bendis a pălit, învinsă de soare. Tepit a închis ochii şi a zâmbit. Războinicii au ridicat-o uşor, ca pe un fulg, au legănat-o un timp, apoi au azvârlit-o în sus, spre cer, spre lumină.
Tepit s-a tot ridicat, sus, foarte sus, până la soarele pe care nu-l mai văzuse de atâta amar de vreme, apoi, trupul ei alb a coborât încet şi s-a aşe­zat, odată şi pentru totdeauna, în suliţe. Zeul a pri­mit-o.

Pădurea vie şi pădurea moartă

Ochi. Sute de ochi te privesc acum de pe fagii tineri crescuţi în devălmăşie, odată ce ai început să urci panta abruptă spre Feţele Albe.
Pădurea asta, rasă de pe faţa pământului de defrişările sălbatice ale so­vie­ticilor din anii ’50, şi-a găsit calea spre lumină şi a aco­perit, iarăşi, toată coasta dealului Muncelul. Oamenii n-au putut s-o înfrângă, pădurea, pur şi simplu, trebuia să existe, trebuia să crească la loc, o dată şi încă o dată, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Nu se putea altfel.
Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să-ţi arate drumul, să te călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu, încă viu. Şi nu e doar asta. Simţi, iar odată ce simţi, vezi că razele soarelui rămân suspendate, că plu­tesc, ca un abur auriu, prin lăstărişul ăsta tânăr, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii.
Sigur, îţi spui, sunt doar nişte simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu ai văzut atâtea, parcă niciodată nu te-ai simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a dreptul din nodurile cu pupile şi irişi, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, lacrimi albe, despre care nici nu ştii dacă sunt de bucurie sau de tristeţe.
Nici nu contează. Mergi mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, ţi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată, n-ai încotro, urci, mergi mai departe.
Pârâul Alboanei, pe care trebuie să-l treci, sărind din piatră în piatră, se dovedeşte, însă, un hotar nevă­zut. De parcă, la fel ca pe un tărâm aflat în puterea unor forţe neştiute, o vrajă grea s-a abătut asupra pă­durii şi a preschimbat fagii tineri în brazi. Dar nu e doar atât.
Poteca ascunsă sub covorul de cetină uscată te poartă înăuntrul unei păduri cu totul şi cu totul uscate. O tăcere de moarte s-a înstăpânit aici, brazii au crescut nebuneşte, s-au sugru­mat unul pe altul, într-o luptă feroce pentru lumină, care i-a lăsat fără viaţă. Abia sus mai poţi vedea unele crengi rare, încă verzi, ce se zbat să ajungă la soare.
Oricât de grea şi de nefirească ar fi tăcerea într-o pădure moartă, o mie de vorbe neştiute se aud în jurul tău. Da, o pădure moartă se vaită şi plânge mai mult decât una vie. Şi e bine să nu fii singur atunci când păşeşti pe poteca asta, pentru că niciodată, chiar ni­cio­dată!, nu-ţi va fi dat să în­tâl­neşti nişte brazi care să vor­bească mai mult.
De jur îm­pre­jurul tău, crengile veştejite cu trunchiuri moi se mişcă una înspre cealaltă, fără ca vântul să bată vreo clipă. Brazii se jelesc, scâr­ţâie, îţi povestesc, într-o limbă ui­tată, po­veşti de demult, uitate şi ele. Te opreşti. Asculţi.
Te gândeşti dacă vei mai ajunge vreodată la cetatea aceea despre care se ştiu prea puţine lucruri, ce­tatea aceea care se află la nici două ore de Sar­mi­sege­tuza Regia, cetatea temutelor preotese dacice, cetatea fe­cioarelor, ele, ce au devenit, poa­te, mai târ­ziu, iele, Feţele Albe. Un marcaj pierdut te scoate la lumină, te poar­tă dincolo de pădurea moartă a bra­zilor ce-ţi vorbesc. Ai ajuns.

Ruine

După urcuşul ăsta, nu atât istovitor, pentru că din Valea Albă, drumul prin­cipal de acces spre Regia, până la Feţe­le Albe, nu faci mai mult de 40 de mi­nute de mers grăbit, cât ciudat şi tul­burător, vederea cetăţii îţi trezeşte doar nedumerire. Te-ai fi aşteptat la altceva odată ajuns, te-ai fi aşteptat, poate, ca toate semnele magice pe care le-ai întâl­nit pe drum să se împlinească, iar aici, totul să devină altfel.
Nu-i aşa. De vină, fără doar şi poate, sunt şi auto­ri­tăţile, care au lăsat ruinele să se aco­pere de vegeta­ţie, de vină sunt şi ar­heo­logii care, din 1953 încoace, nu s-au mai învrednicit să scoa­tă la lu­mi­nă secretele de aici.
Tot ce vezi, odată ce ai răzbit până în locul ăsta, sunt câ­teva pietre şlefuite, urmele unor terase (se spune că ar fi fost peste 30), ră­mă­şi­ţele unui sanctuar circular, un jgheab prin care apa era adusă în cetate şi, pentru că nu se putea altfel, un panou plantat de Direcţia Silvică Deva, în mijlocul poie­nii, ca să ai sentimentul că ai ajuns, to­tuşi, la capăt de drum.
Priveşti în jur. Cauţi o vreme negăsitul. Nici tu nu ştii prea bine ce cauţi, în orice caz, nu acele comori da­cice deasupra cărora, vorbesc bătrânii, ar dansa flă­cări violet. Dacă erau să fie aflate, au fost aflate de mult. Ici, colo, se zăresc blocurile de calcar ecarisate, cele pe care le ştii de la mai toate cetăţile din Munţii Orăştiei.
Rădăcini, buruieni, licheni care înghit încet istoria, ferigi, frunze uscate, umbră. E tot ce rămâne dintr-o civilizaţie, odată ce veacurile şi nepăsarea urma­şilor se aşează încet peste ziduri. Ai vrea să simţi energia locului pe care oamenii o caută, orbeşte, şi în zilele de azi. N-o simţi.
De vină s-ar putea să fii tu, obo­­situl, orăşeanul, necredinciosul, cel care ştie să ex­plice logic ce înseamnă ochii crescuţi pe fagi, de ce se usucă pădurea de brad, cum şi în ce fel şi-au cons­truit dacii cetăţile, cum şi în ce fel au cucerit romanii pă­mân­turile astea. Lucrurile ştiute, pentru care există cărţi şi oameni care să-ţi vorbească nestingherit. Dar aici, la Feţele Albe, nu e vorba doar de asta.
E vorba că poveştile mereu puse la îndoială spun lucruri care s-ar putea să aibă temei. Lucruri bănuite, despre zeiţe ale lunii şi ale sacrificiului ritualic, des­pre preotese care să le slu­jească, care să cu­noas­că ros­tul plantelor şi al farmecelor, despre fecioare care n-au mai văzut lumina soarelui decât în ziua în care au ajuns să fie sacrificate. Fe­cioare ale căror feţe nu pu­teau decât să ră­mâ­nă albe. Feţele Albe.
Se spu­ne despre ele că le era îngă­duit să iasă din cetate doar în Noaptea de Sân­ziene, se spu­ne că atunci ar fi tre­cut prin mai multe ritualuri de ini­ţiere. Dovezi nu există, dar au rămas legen­dele. Bas­mele acelea despre iele, femeile zălude care dan­sau noap­tea în mijlo­cul cer­cu­rilor de foc, po­veş­ti­le, atâ­tea şi atâtea po­veşti, des­pre fecioarele care tre­buiau sacri­fi­cate, una câte una, pentru ca ba­laurul sau duhurile rele să nu se apro­pie de tărâmul oamenilor.
Bas­­me­le ră­mân, iar ele, cu un fir in­vizibil, se leagă foarte bi­ne de adevărurile con­crete despre care vor­besc istoricii: preo­tese, sa­cri­fi­cii, daci. Poate că, ajuns în­tr-un astfel de loc, înier­bat şi pără­ginit, care încă mai aşteaptă vremu­rile în care să ţâşnească spre lu­mină cu adevărat basme­le, legendele, ima­ginaţia şi puţinul adevăr istoric sunt singurele care sunt în sta­re, laolaltă, să dezgroape neştiutul.
Ar mai fi do­vezi, niciodată istorice, nicioda­tă concrete despre asta: o pădure tânără de fag cu sute, mii de copaci pe care au crescut ochi, un pârâu, ca un fir invizibil între două tărâmuri, o pădure de brad us­ca­tă care îţi vorbeşte.
Ar mai fi şi pacea pe care o simţi aici, printre ruinele Feţelor Albe, ar mai fi şi soarele care te îmbie să mai stai, până când şi tu, odată cu pie­trele, odată cu istoria, vei fi acoperit, încet, de ierburi, rădăcini şi umbră. Totul e doar să crezi: miracolele încep de aici.

Oamenii cu fluturi în cap

Şi sunt mulţi, foar­te mulţi oameni ca­re au nevoie să creadă. Fiecare, după chi­pul şi asemănarea lui. Lucre­ţia Râm­betea, femeia din Grădiştea Muncelului care merge în fiecare zi, mai bine de două ore, ca să ajungă la cetatea Sarmi­segetuza Regia, pe care o are în grijă, îi cunoaşte pe toţi.
Pe mulţi îi numeşte “oameni cu flu­turi în cap”. Pentru că mulţi, în nevoia lor oarbă după o cre­dinţă mai pură, mai dreaptă, îşi întoc­mesc tot felul de ritualuri, care de care mai ciudate, ca să-i sărbăto­rească şi să se închine strămoşilor daci.
Dacă unii fac şi ei sacrificii ritualice, iar alţii se roa­gă creştineşte, dacă mulţi rostesc in­can­taţii sau sărută pământul, mulţi sunt şi cei care susţin că zeităţi sau preotese dacice li s-au ară­tat aievea. Lucreţia Râm­betea nu-i crede. În atâţia ani de când are meseria asta, de îngri­ji­toare a Sar­misegetuzei, nu a auzit, nu a sim­ţit, nu a văzut flă­cări circulare, zeităţi în­veş­mân­tate în alb sau ochi vio­leţi care să te pri­vească din ruine.
Însă dovezile trecerii acestor oa­meni sunt la tot pasul. E de ajuns să te abaţi un pic din poteca ce merge spre Feţele Albe, ca să gă­seşti candele aşezate în cerc, care au ars, probabil, pen­tru rugăciune. La fel şi în mijlo­cului sanctuarului din cetate, la fel şi la Regia.
Oamenii au nevoie să creadă, oa­menii vin şi caută sensuri şi ros­turi stră­vechi. Ca femeia şi bărbatul care au adormit în mij­locul pietrelor, la Feţele Albe, pentru ca, în miezul nopţii, să ceară, înspăi­mântaţi, adă­post în sat. Văzuseră lupul, iar asta a fost prea mult.
Aici, la Regia, chiar lângă Soarele de An­de­zit, nu se va supăra nimeni dacă vei închide ochii. S-ar putea ca celălalt soare, cel de sus, să te îmbie să aţipeşti o vreme. Şi s-ar putea să vezi aievea, ca în orice vis, tarabostes bătrâni, pur­tând comance de blană de miel tunsă mă­runt, preoţi cu bărbi uriaşe, răz­boinici, oa­meni simpli, adunaţi laolaltă, luminaţi de flăcări şi de primele raze ale dimineţii, aşteptând.
Apoi, îmbră­cată în alb, strălucitoare şi aproape plu­tind, o vei vedea pe ea, pe cea mai fru­moasă fe­­meie de pe pământ. Vei şti şi cum o cheamă: Te­pit. Faţa ei albă su­râde. Povestea începe aici.
sursa: Formula-AS

MESAJUL ZANELOR PENTRU LUNA OCTOMBRIE

Chiar daca ne va fi greu o perioada, suntem aici ca sa rezistam si sa ne ridicam, sa evoluam.
Din covorul de frunze ruginite, se vor ridica mladitele unor fiinte noi, unor copaci noi care vor creste, se vor dezvolta din ce in ce mai mult si vor inlocui/ vor revigora sufletele noastre obosite.
Mladitele trebuie ingrijite cu incredere chiar daca par firave, din ele, spre cer se vor ridica copaci plini de forta.
In aceasta perioada trebuie sa fim atenti la radacinile noastre, pentru ca s-ar putea sa se deterioreze din cauza ''vantului'' ce bate din toate partile.
Sa lasam copacii tineri sa creasca si sa ingrijim mladitele care au incoltit mai devreme printre frunzele moarte.
Sufletul nostru este un copac.
Urmeaza-ti calea si nu te abate de pe ea''

''Toamna aceasta se anunta a fi o toamna apriga.Soarele va straluci mai putin si copacii vor tremura de frig.Suntem la poalele unei schimbari importante, sub toate aspectele: schimbari de imagine, schimbari mentale, schimbari financiare ...chiar schimbari de'' look.''

Multumesc Zanelor, multumesc Entitatilor de Lumina care mi-au transmis acest mesaj.
Namaste
TOAMNA/ CONECTEAZA-TE CU NATURA/IUBESTE VIATA !

Carti Oracol Ingeri Flori

VINDECAREA CELOR ȘAPTE CHAKRE CU AJUTORUL PLANTELOR

Binețe, dragă cititorule!

Astăzi te invit să facem o mică abatere de la obișnuință. De această dată îți prezint un text care nu este creația mea, ci doar l-am tradus și adaptat.

În munca mea zilnică de medic și terapeut obișnuiesc să recomand pacienților produse din plante. Fie că sunt sub formă de ceaiuri, tincturi, creme, unguente, capsule, comprimate sau drajeuri, leacurile din plante își fac treaba extraordinar, ajutând la recăpătarea stării de bine pe care omul a pierdut-o sau rătăcit-o puțin.

În căutările mele de a afla răspunsuri legate de boală și de sănătate, am ajuns să studiez tot ceea ce mi se părea că mă putea ajuta să înțeleg această creație uluitoare, corpul uman. Mi-am dat seama rapid că tratând doar fizicul nu se ajunge la niciun rezultat durabil. Trebuia să mai fie ceva, dar ce?

Așa am descoperit chakrele, meridianele energetice, câmpurile, aura, astrologia, biorezonanța și Noua Medicină Germanică, și mi-am dat seama că esența este aceeași: omul este un tot unitar și nu putem trata doar un singur aspect - fizic, psihic, mental, energetic, spiritual - și să le ignorăm pe celelalte.

În căutările mele am descoperit două texte care mi se par importante, pe care le-am tradus și le-am unificat în unul singur pentru a-l aduce în fața voastră și a-l prezenta întru informare.

Nu uita să pornești muzica, pentru a-ți ține companie pe drumul croit de cuvinte. Iar dacă îți place sau nu, dă-mi de veste, rogu-te.

Lectură plăcută!

                                                  *    *    *    *    *    *    *

Plantele au fost folosite de mii de ani pentru a trata diferite boli, a câștiga înțelepciune și pentru a ne ajuta să ne conectăm la natură. Există manuscrise datate din 2500 Î.C. în care sunt descrise diferite plante și proprietățile lor vindecătoare. În India există câteva manuscrise  vedice (Vedas) în care sunt menționate tratamente ale bolilor cu ajutorul ierburilor și a plantelor.

Plantele au o frecvență de vibrație acordată la corpul și psihicul uman. Aceste calități vibraționale ale plantelor pot ajuta la echilibrarea, vindecarea și energizarea celor șapte chakre principale ale omului. Componentele plantelor interacționează cu sistemul nostru energetic, îndepărtând toxinele din sânge, îmbunătățind circulația sanguină și reglând nivelul de oxigen din țesuturi.

Dacă am ști să folosim în mod corect ierburile, ne-am putea menține echilibrul mintal, fizic și sufletesc.

Chakrele sau centrii energetici acționează ca niște mici filtre ce fac legătura între corpul fizic și lumea înconjurătoare, permițând intrarea energiei universale și ieșirea ei din câmpul energetic subtil. Părinții și grupurile sociale de care aparținem ne inoculează credințe ce ajung să fie depozitate în acești centri energetici. Gândurile altor oameni, emoțiile și proiecțiile pot sta în calea propriului nostru adevăr. Informațiile stocate la nivelul chakrelor ne ajută să învățăm și să ne dezvoltăm.

Lucrul cu aura și cu centrii energetici poate fi considerat o formă de medicină preventivă. Conectarea conștientă la câmpul nostru energetic ne permite să amplificăm gândurile și emoțiile pozitive, dar și să le curățim pe cele negative înainte ca ele să ne afecteze sănătatea.

Fiecare chakră ne ajută să trăim diferite experiențe.

Iată câteva plante folosite în echilibrarea celor șapte centri energetici ai corpului.

Prima chakră, chakra rădăcină - MULADHARA

Este localizată la baza coloanei vertebrale. 
Ne conectează la Pământ, de unde primim nutrienții esențiali pentru supraviețuire și unde se deversează toxinele eliminate din corp.

Una din cele mai importante lecții pe care le avem de învățat cât ne aflăm în corpul fizic este cum să rămânem conectați, în mod conștient, la sufletul și sinele noastru spiritual, în timp ce avem grijă de aspectul fizic. Pentru mulți dintre noi este foarte greu să rămânem ancorați sau împământați.

O parte importantă a planului divin de viață armonioasă pe această planetă este acela ca majoritatea medicamentelor de care avem nevoie să poată fi cultivate natural, să crească ușor și să poată fi găsite în orice grădină.  

Chakra bază – MULADHARA – nu numai că ne asigură împământarea fizică, dar ne asigură și ancorarea temporală, menținându-ne în momentul prezent.

O chakră a bazei dezechilibrată poate duce la apariția de probleme la nivelul picioarelor, tălpilor, rectului, zonei sacro-coccigiene a coloanei vertebrale, a sistemului imunitar, la depresii și deficiențe autoimune.

Rădăcina de PĂPĂDIE – ne ajută să rămânem conectați, în mod conștient, la corpurile noastre, și să realizăm alinierea, sincronizarea și manifestarea scopului sufletesc. Foarte utilă în special în această perioadă de schimbări economice care ne pot atrage în haosul lumii exterioare, rădăcina de păpădie ajută la eliminarea frustrărilor și menținerea concentrării pe drumul pe care îl avem de urmat. 

Are proprietăți extraordinare în tratamentul depresiei, a problemelor de colecist (fiere) sau a hipertensiunii arteriale. Combinată cu alte rădăcinoase: morcovi, cartofi, păstârnac, ridichi, ceapă și usturoi, rădăcina de păpădie poate avea un efect de liniștire al chakrei întâia, Muladhara.

A doua chakră, sacrală – SWADHISTHANA

Este localizată sub ombilic, între cele două ovare la femei și aproape de prostată la bărbați.

Conferă empatie, creativitatea pură, atenție, expresia senzualității neumbrită de ego.

Când chakra este echilibrată, există o comunicare și o intimitate excelentă cu partenerul(a). De asemenea, se trasează limite sănătoase în relații, împiedicându-se empatizarea excesivă cu alții până la nivelul de a fi răniți sau a ajunge confuzi în legătură cu noi și cu alegerile noastre. Să ne relaxăm și să ne amintim că jocul vieții poate fi foarte amuzant!

Când acest centru este blocat, pot apărea dezechilibre alimentare, probleme ale căilor urinare și organelor genitale, dureri de cap ocazionale, febră și dezechilibre emoționale.

Gălbenelele (Calendula) – este o plantă ușor de cultivat, iar consumul ceaiului din această plantă ajută la creșterea creativității în toate domeniile vieții.

Gardenia – este o altă plantă extrem de utilă pentru chakra sacrală. Se poate utiliza rădăcina și uleiul obținut prin presare, precum și floarea, aceasta având efect de liniștire a simțurilor, ceea ce îi conferă statutul de plantă a fericirii.

Lemnul de santal – ajută la vindecarea multor forme de infecție și stimulează regenerarea celulelor. Se poate aplica uleiul de santal direct pe corp înainte de a face duș, sau se poate folosi ca aromoterapie în casă.

Coriandrul, feniculul, lemnul dulce, scorțișoara, vanilia, roșcovele, ardeiul, semințele de susan, semințele de chimen – sunt alte plante benefice pentru chakra a doua, sacrală.

A treia chakră, a plexului solar – MANIPURA

Este centrul puterii emoțiilor și al controlului de sine pozitiv. 

Atunci când apare o  situație în care ne simțim neputincioși, putem simți o tensiune sau un „nod” în stomac. Oamenii care trăiesc lăsându-i pe alții sau altceva din exterior să le hotărască viața, pot ajunge la ulcere digestive în plan fizic. Majoritatea bolilor își au originea în probleme emoționale nerezolvate care încetinesc sau opresc curgerea energiei vitale și influențează regenerarea celulară.

Dacă chakra este blocată, avem tendința de a ne simți nedemni, că nu merităm nimic, și cu o stimă de sine foarte scăzută. Starea emoțională tinde spre depresie și anxietate. 

Apare tendința de a ne îndoi de orice și de a nu avea încredere în ceilalți, ceea ce atrage după sine o sumă de probleme la nivel fizic: digestie deficitară, ulcer, diabet, boli ale ficatului și rinichilor, anorexia (lipsa poftei de mâncare), bulimia (mâncatul în exces) și chiar tumori intestinale.

Pentru a debloca energia se poate utiliza  lavanda, nalba mare, bergamotul sau/și  uleiul de rozmarin.

Bergamotul este un fruct benefic pentru tractul digestiv, având rol de accelerare a digestiei și scăderea tensiunii în pereții intestinali.

Locuitorii din zona mediteraneană consideră rozmarinul o plantă esențială pentru funcționarea optimă a stomacului și intestinelor. Se poate utiliza fie ca frunze adăugate în mâncare fie ca ulei adăugat la gătit.

Nalba mare – relaxează, de asemenea, chakra a treia și scade eforturile noastre de a controla viața. Relaxează mușchiul diafragm și ajută la normalizarea respirației, iar acest lucru aliniază acțiunile noastre la planul divin prevăzut pentru fiecare. Atunci când simțim că vrem să grăbim finalizarea unei situații sau a unui plan, sau că suntem prea implicați în rezolvarea acestora și nu mai vedem rezultatul, un ceai sau câteva picături de tinctură de rădăcină de Nalbă mare ne ajută să renunțăm la dorința de a controla prezentul, și de a-l accepta așa cum este.

Alte plante cu efect benefic asupra centrului puterii sunt: anasonul, țelina, scorțișoara, lăcrămioara, menta, ghimbirul, melisa (roinița), turmericul, chimenul, fenicul.

Chakra a patra, a inimii – ANAHATA

Este centrul iubirii, al compasiunii și al iertării, locul în care se întâlnesc și se integrează energiile joase de la primele trei chakre cu energiile înalte ale centrilor superiori.
Pe măsură ce ne deschidem centrul inimii, energiile cosmice superioare și energiile telurice inferioare se întâlnesc în inimă, ies prin brațe și ajută la manifestarea sentimentelor de iubire. Echilibrul între energia primită și cea dată arată o chakră a inimii deschisă.

Când ANAHATA este blocată, ne simțim deconectați de la ceea ce ne înconjoară și întâmpinăm greutăți în a ne iubi pe noi și pe ceilalți. 

La nivel fizic apar probleme de circulație periferică, lipsă de empatie (înțelegere) la nivel emoțional și lipsă de devotament la nivel spiritual.

Multe probleme legate de iubire, suferință, ură, furie, gelozie, frică de trădare și de singurătate, dar și de abilitatea de a ne vindeca pe noi și pe ceilalți sunt legate de chakra inimii.

Măceșul, sub formă de ceai sau tinctură, poate crește încrederea în viață și ne încurajează să avem încredere în a ne asculta inima. Ajută și la întărirea, în plan fizic, a inimii și a vaselor de sânge. Se poate purta un săculeț cu fructe de măceșe în zona inimii, iar asta ajută la conectarea persoanei la aspectele sufletești ale relațiilor și nu pe diferențele de personalitate, ceea ce crește forța iubirii.

Piperul Cayenne, iasomia, trandafirul, lavanda, maioranul, busuiocul, salvia, cimbrul, coriandrul, pătrunjelul sunt, de asemenea, benefice pentru sănătatea inimii.

Chakra a cincea, a gâtului – VISHUDDHA

Este responsabilă pentru exprimarea de sine și comunicare.

Când funcționează corect, vorbirea devine plină de înțelepciune, de o vibrație înaltă, ajutându-ne să ne comunicăm clar intențiile.

Cu toții ne-am simțit, uneori, oprimați atunci când nu ne-am putut spune părerea sau expune adevărul nostru. Acesta este semnalul de blocaj al centrului comunicării.

O chakră a gâtului dezechilibrată duce la probleme de tiroidă și laringite la nivel fizic, la dependență emoțională în plan emoțional, la o gândire neclară în plan mental și la nesiguranță la nivel spiritual. 

În această situație putem vorbi fără a gândi ce spunem și avem probleme în a ne exprima în mod natural. Tot aici apar și stările de nervozitate, fricile și anxietățile.

Trifoiul roșu (floarea) ușurează comunicarea și exprimarea de sine. O cană din acest ceai poate debloca emoțiile și gândurile care așteaptă să fie exprimate.

Când vrei să-ți îmbunătățești comunicarea cu partenerul(a), copiii sau cu colegii de muncă, consumă împreună cu ei ceaiul din această floare. Astfel, emoțiile îngropate adânc în așteptarea cuvintelor care să le elibereze sunt puse în mișcare. Florile de trifoi roșu cresc peste tot, în iarbă, în zonele de câmpie, putând fi la îndemâna oricui să le culeagă. Pot fi consumate fie ca atare, în salate, fie sub formă de ceaiuri sau tincturi.

Studii efectuate de Centrul Medical al Universității din Maryland au arătat că lămâița (roinița sau melisa sau iarba stupilor) poate vindeca multe afecțiuni, inclusiv cele de tiroidă.

Eucaliptul,sub formă de ulei, are rolul de a decongestiona zona prin simpla ingerare a câtorva picături.

Podbalul (iarba morților), menta (izma), salvia, sarea și citronela (iarba lămâioasă sau lemongrass) sunt, de asemenea, benefice pentru centru gâtului.

Chakra a șasea, ochiul al treilea – AJNA

Este asociată intuiției, clarviziunii și glandei pineale (epifiza).

Când este blocată, ne lipsește imaginația și intuiția, iar aceasta duce la incapacitatea de a lua hotărâri și la auto-dezamăgire. 

În plan fizic, blocajele la acest nivel pot duce la probleme de ochi sau/și de urechi, dureri de cap, migrene, insomnie și chiar ca coșmaruri.

Menta, iasomia și silurul (Euphrasia stricta sau floarea ochiului) sunt plante care ajută la deschiderea celui de-al treilea ochi.

Silurul ne ajută să onorăm lecțiile pe care le primim din toate domeniile vieții, să vedem atât partea luminoasă cât și pe cea întunecată a întregului, fiind benefică în tratamentul problemelor oculare.

Când ochiul al treilea se deschide, apare tendința de a vedea totul, ceea ce poate duce la stări de confuzie și depresie.

Reînvierea emoțiilor ascunse și învățarea să avem încredere în amintirile noastre, sunt căile de recunoaștere ale darurilor intuitive cu care ne-am născut cu toții. Transformarea întunericului sufletesc și a tăcerii într-un loc al luminii și păcii, duce la rafinarea percepțiilor subtile.

Menta și-a dovedit utilitatea în tratamentul depresiilor, migrenelor și a problemelor de memorie. De asemenea, asigură conexiunea dintre minte și corp.

Ienupărul, pelinul, macul, rozmarinul, lavanda și semințele de mac ajută la energizarea și vindecarea dezechilibrelor apărute la nivelul centrului celui de-al treilea ochi.

A șaptea chakră, a coroanei – SAHASRARA

Este localizată în creștetul capului.
Ne conectează la energia divină universală. 

Este asociată înțelepciunii, iluminării și transcendenței.

Când este curată și se deschide, vom simți uniunea cu divinitatea și cu iubirea cosmică, iar frecvența noastră unică se acordează orchestrei Universului.

Când centrul este blocat sau închis, suntem deconectați spiritual, trăind fără un scop sau țel în viață. 

În plan fizic pot apare depresiile, dezechilibre ale sistemului nervos, migrene, amnezii (pierderi de memorie), deficit de atenție (ADD), dislexie (incapacitatea de a citi corect), iar în cazuri extreme, paranoia sau alte afecțiuni mentale.

Florile de lavandă și lotus ajută la deschiderea centrului coroanei.

Lavanda ne conectează zilnic la energia și înțelepciunea divină, fiind un real ajutor în exercițiile de meditație. 

Lavanda ajută la deschiderea acestei chakre, aliniindu-ne astfel la energia divină în fiecare zi a vieții noastre. De asemenea, ne ajută să avem încredere că ghidarea pe care o primim este de la cea mai înaltă sursă. Inhalând ulei esențial de lavandă înainte de exercițiile de relaxare, meditație sau yoga, sau adăugând câteva picături în apa din cadă, se poate ajunge la rafinarea abilităților revelatorii și de clarvedere.

În plus, lavanda este extraordinară pentru curățirea și sănătatea tuturor chakrelor.

Frunzele și tulpina de lotus sunt folosite mai mult în Japonia și China.

                                        *    *    *    *    *     *    *

Putem utiliza plantele fie administrate intern sub formă de prafuri sau ceaiuri, sau extern sub formă de băi sau aromoterapie. Indiferent de forma de utilizare, le putem mări beneficiile conectându-ne conștient la vibrațiile lor.

Acordă-ți câteva minute pentru relaxare, aprinde o lumânare și concentrează-te pe respirație. Creează în mintea ta imaginea rădăcinii plantei, reamintește-ți mirosul ei și ascultă-i înțelepciunea. Mulțumește pentru toate darurile care ți se vor revela în următoarele zile și onorează energiile plantelor care lucrează pentru ca tu să duci o viață echilibrată și în armonie cu toate creațiile.

Eu îți mulțumesc ție pentru zăbavă și lectură.

Binețe, cititorule!

http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2014/09/vindecarea-celor-sapte-chakre-cu.html?spref=fb 

dr. Edith Kadar

(traducere și adaptare)

Arad, 27 septembrie, 2014

Sursa:

http://fractalenlightenment.com/32030/spirituality/healing-the-seven-chakras-with-herbs

http://www.spiritherbs.com/seven_herbs_for_seven_chakras.htm

Notebook Hannspree

HDD: 160 Gb

Memorie 2.0 GiB

Cadou husa laptop

Pret: 900 lei.

Contact: nagymelinda3@yahoo.com 

Tel: 0732380471

Varza murata

Varza alba 10-15 kg, cam 10-12 bucati - de marime medie si sa nu fie foarte tare la apasare - varza buna de toamna

 

Marar intreg uscat 4 buc

 

Boabe de porumb 3 pumni

 

Radacina de hrean 5 buc se poate si mai mult

 

Gutui 5 buc pentru aroma, optional, si mere

 

Sare pentru muraturi 20 linguri, proportia de moare este de 1 lingura de sare la 1 litru de apa rece, plus inca putina sare, vedeti in reteta

 

Apa 15 l depinde de marimea butoiului

 

Pasi de urmat

 

1Pregatiti toate ingredientele pentru reteta - varza curatata de frunzele murdare si spalata, mararul taiat betze mai scurte, la fel cu celelalte componente.

2In butoiul curat am pus la fund o treime din cantitatea de marar, porumb, hrean, mere si gutui.

3Varza se cresteaza la cotor si cam500 g 1cm de cotor se scobeste putin cu cutitul.

4In acea adancitura la fiecare varza am pus cate 1 lingurita de sare neiodata(pentru muraturi).

5Varza se pune in butoi, aveti grija sa fie cu cotorul in sus, sa nu va curga sarea.
Alternati straturile de varza cu mere, gutui, marar, hrean si porumb.

6Cand se umple butoiul cu varza si restul de ingrediente, acoperiti-l cu capac si lasati 7-8 ore, sau peste noapte. In acest timp varza se mai inmoaie si absoarbe bine sare.

7Dupa acest timp faceti saramura si o turnati in butoi - cantitatea variaza in functie de marimea butoiului, a verzei, etc.
La fiecare litru de apa(am pus de la robinet) se pune 1 lingura de sare ca in poza. Amestecati bine si turnati in butoi cat este nevoie.

8Cand apa acopera bine varza se pune capacul si se lasa peste noapte sau 1 zi.

9Si dupa 1 zi vine procedura cu aerisitul(pitrocitul) - atent se introduce un furtun de cauciuc(se poate pune de la inceput, cand aranjati varza) pana la fundul butoiului si in fiecare zi timp de 1 saptamana se sufla in saramura. Eu suflam cam timp de 5 minute - procedura asta grabeste procesul de fermentare si impiedica formarea formarea "florii" pe saramura.

10Peste  saramura se pune o piatra grea pe o farfurie sa preseze varza si se fileteaza capacul la butoi.

Aveti grija sa fie frig afara la balcon, cam un inceput de noiembrie, sa nu va fermenteze prea tare.

 

11Dupa 1 luna si jumatate am avut varza perfecta pentru sarmale, salata, tocat, etc.

Pofta Buna!

 

Cum acrim ciorbele

Ciorbele și supele se găsesc în alimentația tuturor popoarelor. Variantele sunt nenumărate, depinzând de gusturi, sezon și climatul zonei în care se prepară. Dar un lucru este sigur, tuturor copiilor diversificați li se oferă supe sau ciorbe pentru că sunt ușor de servit și digerat, se pot realiza în orice etapă a diversificării dar și pentru aportului lor nutritiv.
Se consumă ca prim fel al mesei, pregătind stomacul și digestia. Deci sunt indispensabile în alimentația corectă și sănătoasă a copiilor și adulților.
Ce face diferența între o ciorbă și o supă este că prima e acră, dându-i acea prospețime specifică. Practica acririi ciorbelor este cunoscută în bucătăria Asiei de est si de sud-est și în zona Balcanilor.
În România se folosesc diverse metode de acrire a ciorbelor, fiecare zonă a țării având varianta preferată. Împreună le vom explora pe toate și eu zic că merită să le încercați pe fiecare în parte. Astfel îi veți expune și pe cei mici la o gamă mai largă de gusturi.
1. Zeamă de murături: varză, gogonele, castraveți murați.
Datorită procesului de fermentație prin care trec legumele murate, zeama în care stau conține și ea acele substanțe benefice. Condimentele folosite la crearea murăturilor vor lăsa un plus de gust și în ciorba acrită astfel. Se folosește pentru a acri ciorbe în Transilvania, Dobrogea.
Metodă: după ce toate ingredientele ciorbei au fiert se adaugă zeama de la murături apoi se mai dă un clocot și se stinge focul.
Murăturile conțin în general multă sare. Dacă ciorba pregătită astfel este destinată copiilor (peste 1 an), nu mai adăugați sare în ciorbă.
2. Borș
După cum am văzut în articolul dedicat, borșul este plin de vitamine (complexul B), stimulează digestia și este recomandat copiilor încă de la 6 luni.
Cu borș se acresc ciorbele (denumite în acest caz tot “borș”) în Moldova, Muntenia, Dobrogea.
Metodă: borșul se fierbe separat înainte de a-l adăuga la ciorbă. Cantitatea depinde de gusturi. Se adaugă după ce toate ingredientele au fiert. Se mai dă un clocot și se stinge focul. Adăugăm verdeață, acoperim vasul cu un capac și lăsăm toate acele gusturi să se combine. Putem servi după 15 minute.
3. Oțet
Stimulează digestia, este antibacterian.
Cu oțet se acresc ciorbele în Transilvania, Dobrogea. Se pot acri astfel ciorbele cu carne și pește.
Metodă: oțetul se adăugă la sfârșitul procesului de fierbere (2-3 linguri, în funcție de cantitatea de lichid), se mai dă un clocot și se stinge focul.
Este de preferat oțetul obținut natural, iar în mâncarea copiilor oțet de mere, datorită acidității mai scăzute.
4. Suc de lămâie, suc de lime
Lămâia este un tonic natural deci perfect pentru o ciorbă proaspătă.
În Banat gospodinele acresc ciorbe cu suc de lămâie.
Exemple: ciorbe “a la grec”, ciorbe de legume, cu sfeclă, ciorbă nepreparată termic de iaurt.
Metodă: Sucul de lămâie se adaugă la final, după ce am stins focul. Pentru o oală mare avem nevoie de sucul a 3-4 lămâi.
Dacă folosiți lime (ca în Mexic), rețineți că acestea sunt mai acide și că nu e nevoie de o cantitate tot atât de mare de suc de lime.

sursa